da nu-i a Dexter dar, contemporanizand situatia e mai grava...
imaginea vizuala provocata(cel putin mie) de acest titlu` intrece multe perceptii.
mai pe scurt eu las la o parte orice, cam orice pentru continut, ma doare-n pula ca e verde bulina, padure... cacat, ce-i inauntru primeaza indiferent de ambalaj.
subiect de perceput:
Gabriel Garcia Marquez - Urma Singelui Tau Pe Zapada
cautati si cititi ;)
acelasi autor: Povestea târfelor mele triste
Gabriel García Márquez
Povestea târfelor mele triste
Memoria de mis putas tristes, 2004
„Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, l-a prevenit pe bătrânul
Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să-i vârâţi degetul în gură fetei
adormite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta."
Yasunari Kawabata,
Casa frumoaselor adormite
...Am urmat-o prin curte, înduioşat de chipul ei ofilit şi de mersul
anevoios, cu picioarele umflate în ciorapii de bumbac grosolan. Luna
plină prindea să ajungă în mijlocul cerului şi lumea se vedea parcă
scufundată în apă verde. Aproape de prăvălie, se afla un şopron acoperit
cu frunze de palmier pentru chefurile slujbaşilor de la primărie, cu o
mulţime de taburete din piele şi de hamacuri atârnate de furci. În curtea
din spate, unde începea păduricea de pomi fructiferi, era o galerie cu
şase cămăruţe de chirpici netencuite, cu plase de sârmă împotriva
ţânţarilor la ferestre. Singura ocupată era în penumbră, iar Toña La Negra
cinta la radio un cântec de dragoste nefericită. Rosa Cabarcas a răsuflat
adânc: Boleroul e viaţa. Eu eram de aceeaşi părere, dar până astăzi nu
m-am încumetat s-o scriu. Ea împinse uşa, intră o clipă şi ieşi îndată. E
tot adormită, spuse. Ai face bine s-o laşi să se odihnească atât cât simte
nevoia, noaptea ta e mai lungă decât a ei. Eu eram zăpăcit: Ce crezi că
trebuie să fac? Ştii tu ce să faci, mi-a răspuns ea cu o blândeţe
deplasată, nu degeaba eşti învăţat. S-a întors cu spatele şi m-a lăsat
singur cu spaima mea.
N-aveam scăpare. Am intrat în cămăruţă cu inima bătându-mi
nebuneşte şi am văzut-o pe copila adormită, goală şi neajutorată în
uriaşul pat închiriat, aşa cum o făcuse maică-sa. Zăcea pe o parte, cu
faţa spre uşă, luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în
evidenţă toate amănuntele. M-am aşezat s-o contemplu de pe marginea
patului, subjugat de vraja celor cinci simţuri.
Era oacheşă şi caldă. O supuseseră la un regim de igienă şi
înfrumuseţare ce n-a neglijat nici puful care-i mijea la pubis. Îi
ondulaseră părul şi avea la unghiile de la mâini şi de la picioare un lac
natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră şi julită. Sânii de
curând iviţi păreau încă de băieţel, dar se simţeau împinşi de o energie
secretă, gata să se dezlănţuie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei
erau picioarele mari cu care, de bună seamă, păşea tainic, cu degete
lungi şi sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în
pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce
noaptea înainta. Era cu neputinţă să-ţi imaginezi cum arăta în realitate
faţa vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de
fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele şi pleoapele parcă date cu
negru de fum şi buzele mărite cu ruj ca ciocolata. Însă fardurile nu
reuşeau să-i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate,
buzele îmbietoare. Mi-am zis: un tăuraş fraged gata de luptă. [...]
anevoios, cu picioarele umflate în ciorapii de bumbac grosolan. Luna
plină prindea să ajungă în mijlocul cerului şi lumea se vedea parcă
scufundată în apă verde. Aproape de prăvălie, se afla un şopron acoperit
cu frunze de palmier pentru chefurile slujbaşilor de la primărie, cu o
mulţime de taburete din piele şi de hamacuri atârnate de furci. În curtea
din spate, unde începea păduricea de pomi fructiferi, era o galerie cu
şase cămăruţe de chirpici netencuite, cu plase de sârmă împotriva
ţânţarilor la ferestre. Singura ocupată era în penumbră, iar Toña La Negra
cinta la radio un cântec de dragoste nefericită. Rosa Cabarcas a răsuflat
adânc: Boleroul e viaţa. Eu eram de aceeaşi părere, dar până astăzi nu
m-am încumetat s-o scriu. Ea împinse uşa, intră o clipă şi ieşi îndată. E
tot adormită, spuse. Ai face bine s-o laşi să se odihnească atât cât simte
nevoia, noaptea ta e mai lungă decât a ei. Eu eram zăpăcit: Ce crezi că
trebuie să fac? Ştii tu ce să faci, mi-a răspuns ea cu o blândeţe
deplasată, nu degeaba eşti învăţat. S-a întors cu spatele şi m-a lăsat
singur cu spaima mea.
N-aveam scăpare. Am intrat în cămăruţă cu inima bătându-mi
nebuneşte şi am văzut-o pe copila adormită, goală şi neajutorată în
uriaşul pat închiriat, aşa cum o făcuse maică-sa. Zăcea pe o parte, cu
faţa spre uşă, luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în
evidenţă toate amănuntele. M-am aşezat s-o contemplu de pe marginea
patului, subjugat de vraja celor cinci simţuri.
Era oacheşă şi caldă. O supuseseră la un regim de igienă şi
înfrumuseţare ce n-a neglijat nici puful care-i mijea la pubis. Îi
ondulaseră părul şi avea la unghiile de la mâini şi de la picioare un lac
natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră şi julită. Sânii de
curând iviţi păreau încă de băieţel, dar se simţeau împinşi de o energie
secretă, gata să se dezlănţuie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei
erau picioarele mari cu care, de bună seamă, păşea tainic, cu degete
lungi şi sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în
pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce
noaptea înainta. Era cu neputinţă să-ţi imaginezi cum arăta în realitate
faţa vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de
fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele şi pleoapele parcă date cu
negru de fum şi buzele mărite cu ruj ca ciocolata. Însă fardurile nu
reuşeau să-i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate,
buzele îmbietoare. Mi-am zis: un tăuraş fraged gata de luptă. [...]
grav... fin... magic.
aci de descarcat.
1 comentarii:
asta avea si 69 de curve virgine? ca pe fb? =))
Post a Comment